La foc automat sunt povestirile lui Cristian Teodorescu din Medgidia, orasul de apoi. Cititorul nu are timp sa rasufle, coplesit fiind de intamplarile banale si extraordinare din mica urbe dobrogeana din perioada celui de-al doilea razboi mondial (plus – minus niste ani).

Nu cred in teoria de pe coperta a patra ca cititorii isi pot scrie singuri romanul si ca nu conteaza ordinea povestirilor. Intr-adevar, se pot citi independent si au o savoare proprie, dar asezarea lor in carte nu mi se pare deloc intamplatoare. E fain sa regasesti un personaj peste cateva povestiri, sa urmaresti traseul altuia si sa astepti cu emotii ce se va intampla intr-unul dintre multele fire narative.

Medgidia, orasul de apoi e colectia unor povestiri spuse si auzite. E ca atunci cand ii intrebi pe bunici sau pe “oameni de-ai locului” cum era acum 50-60 de ani, cum erau locurile, cum erau oamenii, ce intamplari memorabile au fost. De obicei, povestile astea vin incomplete sau exagerate, trecute prin filtrul memoriei sau al imaginatiei. Asta le face faine.

Cartea lui Cristian Teodorescu e un puzzle savuros al Medgidiei de tranzitie, facut din povestiri scurte, legate intre ele, cu micile afaceri interbelice, cu avanturile legionare, razboiul vazut din Dobrogea, dar si cu venirea rusilor si, in final, cu disparitia proprietatii private si decaderea oamenilor urbei.

E o istorie alternativa, traita, formata din mici istorii personale care oglindesc o epoca. E si istoria personala a autorului aici, in centrul cartii fiind de fapt Fane Theodorescu, bunicul ce a reusit sa-si deschida restaurant chiar in gara.

Personajele sunt expresive, vii, le vezi in fata ochilor, simti ca stai la carciuma lui Fane Theodorescu, ca te serveste Ionica si-ti explica pe frantuzeste despre vinuri in timp ce Virginica numara banii, ca doctorita Lea te poate trata de orice. Le vezi pe fetele de pe deal la care merg barbatii orasului si nu numai ei, simti avantul legionar si violentele ce le “justifica”, simti pe propria piele si venirea soldatilor rusi, neciopliti, murdari si care cred ca totul lise cuvine.

E foarte vizuala cartea, chestie data de felul in care Cristian Teodorescu povesteste – clar, direct, fara inflorituri, in tuse groase (cam prea), un pic traditionalist, oral, fara sa se preocupe de subtilitati psihologice ale personajelor. Sunt asa cum le vezi/ti le amintesti.

All in all, ca m-am lungit prea mult, e o carte foarte faina, pe care zau ca nu o poti lasa din mana.