M-am lovit de multe ori de situatia asta. Mai primeam cate un text de la vreun prieten cu vise literare, ma mai nimeream intamplator la masa cu un scriitor ce tocmai debutase, mai primeam intrebarea “iti plac poeziile mele de pe blog?” samd.

Ce sa spui? Cum sa spui? De obicei, in astfel de cazuri, te lovesti de texte adolescentine, unde sentimentele au luat-o la vale, s-au umflat si au dat pe afara sau de teribilisme de dragul teribilismelor.

Sunt putine cazuri in care poti spune verde-n fata ca scrie prost. Risti ca tanarul autore ori sa fie complet demoralizat si sa-si bage pana in scris ori sa creada ca n-ai inteles nimic din valtoarea sentimentelor sale. Grea treaba.

La cenaclul unde s-a nascut Rubik, 314 pe numele lui, ne-am dus la Simona Popescu la inceput cu niste poezii cel mult nichitastanescine. Simona s-a gandit serios atunci daca mai facem cenaclu impreuna.

Ce-a facut? Ne-a sugerat subtil ca nu e chiar ok ce se intampla in foile alea si ne-a facut o frumoasa lista de lecturi. Mai mult decat atat, ne-a provocat la tot felul de tipuri de texte: sa scriem despre ce se vede timp de 10 minute intr-o piata, pur descriptiv, sa scriem ce se aude, totul sa reusim sa scapam de sentimentele si cuvintele in plus. Eu zic ca a reusit.

Daca persoana e deschisa si are “organ” pentru literatura, atunci o lista bine punctata de lecturi si sugestii precum sa-si structureze de la inceput un text, sa nu toarne acolo tot ce simte, sa nu demonstreze ceva evident si sa lase loc imaginatiei pot folosi. Daca nu… nu.